Traditiunea (traditio) - mod de transmitere a proprietatii quiritare

Tradiţiunea (traditio) constituia un mod de transmitere a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec mancipi. Acest procedeu era lipsit de forme şi putea fi folosit şi pentru transmiterea posesiunii sau a detenţiunii.

Tradiţiunea consta în simpla remitere a lucrului, însoţită de voinţa reciprocă a părţilor de a transfera şi de a dobândi proprietatea.

Tradiţiunea presupune întrunirea următoarelor condiţii:

- cel ce transmitea - tradens trebuia să aibă capacitatea de a înstrăina;

- se cerea voinţa de a înstrăina, din partea alienatorului şi voinţa de a dobândi, din partea dobânditorului (accipiens);

- remiterea lucrului.

- justa causă.

În decursul secolelor, ultimele două condiţiuni au suferit o întreagă evoluţie.

În epoca veche, remiterea materială a lucrului era o condiţie necesară pentru transmiterea proprietăţii şi consta în strămutarea posesiunii de la tradens la accipiens. În cazul unui lucru mobil remiterea lucrului avea loc prin predarea materială, de la mână la mână, iar în cazul unui imobil, achizitorul trebuia să parcurgă întregul fond.

Neposesorul nu putea transmite proprietatea prin tradiţiune, spre deosebire de cazul mancipaţiunii şi a lui in iure cessio, când proprietarul unui imobil putea înstrăina, chiar dacă era neposesor.

Iusta causa consta în actul juridic care preceda şi motiva remiterea lucrului (animus transferendi et adquirendi dominii). Pentru a şti precis cu ce titlu se făcea predarea lucrului şi dacă este vorba de o transmitere de proprietate trebuia să existe un act juridic în care să se fi exprimat intenţia părţilor.