Dreptul de proprietate in vechiul drept roman

La Roma, dreptul de proprietate îşi avea locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, constituind aşadar, cel mai vechi şi cel mai desăvârşit drept real. Dreptul de proprietate era dreptul real desăvârşit care conferea titularului său facultatea unei depline stăpâniri a lu­crului, adică plenum dominium, plena in re potestas.

Interpreţii dreptului roman au definit proprietatea astfel: Dominium est ius utendi, fruendi, abutendi re sua, quatenus iuris ratio partitur - proprietatea este  dreptul de a se folosi, de a culege, fructele şi de a dispune de lucrul său, atât cât permite raţiunea de drept[1].

Din această definiţie se desprind trei atribute esenţiale ale dreptului de proprietate:

- ius utendi

- ius fruendi

- ius abutendi

Ius utendi consta în dreptul de a folosi în mod direct un lucru, cum ar fi de exemplu, de a locui o casă, a cultiva un teren etc.

Ius fruendi consta în dreptul de a percepe fructele produse de acel lucru, ca de exemplu, recolta unui teren, roadele unei livezi, chiria unei case, dobânda unei sume de bani etc.

Ius abutendi consta în dreptul de a dispune de un lucru, de a face asupra un act care să îi epuizeze substanţa, de exemplu, a vinde acel lucru, a-l consuma, a-l distruge etc.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] A se vedea Ion. M. Anghel, Dreptul roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 101; Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 173.