Delimitare intre notiunile de desfiintare, incetare si desfacere a casatoriei

Noţiunile de desfiinţare, încetare şi de desfacere a căsătoriei sunt distincte, ele fiind reglementate astfel şi prin art. 22 şi 37 din Codul familiei.

Căsătoria încetează prin[1]: moartea unuia dintre soţi; declararea  judecătorească a morţii unuia dintre soţi; recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.

Încetarea căsătoriei produce efecte limitate care îi sunt specifice, cu privire la numele soţului supravieţuitor şi dreptul său la succesiunea soţului decedat, ori declarat mort, la încetarea de drept a comunităţii matrimoniale de bunuri şi la exercitarea ocrotirii părinteşti. Astfel: soţul supravieţuitor îşi păstrează numele dobândit prin căsătorie fără a fi necesară încuviinţarea instanţei judecătoreşti, iar dacă se recăsătoreşte, poate să-l poarte împreună cu soţul din căsătoria subsecventă, ca nume comun[2]; drepturile părinteşti asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie trec în exclusivitate asupra soţului rămas în viaţă; încetează comunitatea de bunuri a soţilor, iar soţul, rămas în viaţă, în calitate de soţ supravieţuitor are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată; obligaţia legală de întreţinere dintre soţi, care, în anumite condiţii există şi după desfacerea căsătoriei, „încetează odată cu moartea unuia din soţi”.

Când s-a declarat moartea prin hotărâre judecătorească a unuia din soţi, căsătoria încetează prin deces. Celălalt soţ se poate recăsătorii. În acest caz sunt întâlnite mai multe situaţii: soţul care s-a recăsătorit a fost de bună credinţă, neştiind că cel declarat mort mai trăieşte. Hotărârea produce efecte retroactive. Astfel, prima căsătorie se desface pe data încheierii celei de-a doua căsătorie, care rămâne singura valabilă; soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, în sensul că a ştiut că cel declarat mort se află în viaţă. Încetarea căsătoriei are loc de drept.

Desfacerea căsătoriei poate avea loc prin hotărâre judecătorească. Astfel, căsătoria se desface prin divorţ, acesta produce efecte numai pentru viitor. Căsătoria desfăcută îşi produce toate efectele pentru trecut.

În redactarea sa iniţială, textul art. 37 C. fam. avea următorul cuprins: „Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soţi, prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, sau prin divorţ”. Ulterior prin Decretul nr. 779/1996, textul a fost modificat şi disjuns în două alineate, astfel: „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau declararea judecătorească a unuia dintre ei” (alin. 1) şi „Căsătoria se poate desface în cazuri excepţionale, prin divorţ” (alin. 2).

Se poate observa că, spre deosebire de textul iniţial, care folosea numai denumirea de desfacerea căsătoriei, textul în vigoare al art. 37 C. fam. face distincţie între încetarea căsătoriei, denumire de indicare a cazurilor naturale şi obiective prin care aceasta ia sfârşit, moartea şi declararea judecătorească a morţii, şi desfacerea căsătoriei, denumire rezervată pentru posibilitatea căsătoriei prin divorţ. În acest fel, denumirea de desfacere a căsătoriei a devenit sinonimă cu denumirea de divorţ.

Spre deosebire de încetarea şi desfacerea căsătoriei, desfiinţarea ei intervine cu titlu de sancţiune pentru nerespectarea unor condiţii de fond sau de formă ale actului juridic al căsătoriei, presupunând existenţa unor cauze de nulitate absolută sau relativă anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, înlăturând efectele căsătoriei din chiar momentul încheierii ei, deci şi pentru trecut (ex tunc), exceptând pe cele faţă de copii şi din căsătoria putativă.

O distincţie se face şi între divorţ (desfacerea căsătoriei) şi separaţia de fapt. Astfel, în timp ce prima noţiune presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti, cea de-a doua noţiune menţine căsătoria, cu toate drepturile şi îndatoririle dintre soţi, ei ne mai îndeplinindu-şi obligaţia reciprocă de coabitare. Legătura care uneşte cele două noţiuni este faptul că separaţia constituie un motiv de divorţ.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Alexandru Bacaci,  Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, „Dreptul familiei”, Editura Augusta, Timişoara, 1999, p. 195 şi urm

[2] A se vedea art. 27 C. fam.