Efectul translativ al contractului de donatie

În primul rând trebuie precizat că scopul final care se urmăreşte printr-o donaţie este transmiterea gratuită a proprietăţii bunului dăruit în persoana donatarului. Prin urmare, efectul principal al donaţiei este acela că dreptul care face obiectul contractului se transmite cu titlu gratuit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Acest transfer al dreptului (real sau de creanţă) se produce de plin drept, la momentul încheierii contractului[1], întocmai ca la contractul de vânzare-­cumpărare[2].

Dacă donaţia are ca obiect un drept de creanţă ea constituie o cesiune de creanţă (cu titlu gratuit), fiind supusă şi regulilor acestei instituţii, prevăzute de art. 1391 şi urm. C. civ.[3] (avându-se în vedere derogările care rezultă din natura gratuită a transferului).

Cel mai adesea, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, transmiterea dreptului operează în puterea contractului[4], prin efectul realizării acordului de voinţă în forma prevăzută de lege - în principiu, forma autentică (sau forma actului juridic care realizează indirect donaţia - solo consensu, cu excepţia darurilor de nuntă care se realizează prin tradiţiune).

În acest sens, în practica judiciară[5] s-a arătat că transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de voinţă, iar acest efect nu este înlăturat nici prin eventualitatea reducerii donaţiei (până la cotitatea disponibilă) în favoarea moştenitorilor rezervatari. Numai că, din momentul reducerii donaţiei şi în limitele ei, se produce rezoluţiunea dreptului de proprietate al donatarului[6]. Tot astfel, s-a decis că donaţia având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, consimţită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova acţiune în revendicare a imobilului de la stat, această calitate aparţinând donatorului[7]. În condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, adică nu a trecut în proprietatea statului, această soluţie este cel puţin discutabilă. în sensul că donatarul, care a acceptat donaţia ulterior naţionalizării, poate revendica un imobil care a fost preluat de stat fără titlu valabil[8].

Donaţia poate avea ca obiect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).

În dreptul roman donaţia putea fi efectuată prin una din următoarele forme: prin promisiunea donatorului de a efectua gratuit ceva în favoarea donatarului – promitiendo; prin transferarea unui drept real (sau a unui res corporis) ori chiar a unui drept de creanţă gratuit în favoarea donatarului - dando; prin renunţarea unilaterală şi fără contraprestaţie din partea donatorului, liberându-l pe acesta de o obligaţie preexistentă, de o mai veche datorie - liberando. Datorită consecinţelor importante de ordin patrimonial şi dat fiind interesul proteguirii integrităţii acestuia (pentru asigurarea unei rezonabile transmisiuni succesorale în favoarea grupului familial), în dreptul roman donaţiile au fost supuse unor condiţii restrictive, printre care, exempli gratia, cele mai semnificative au fost[9]: donaţiile exagerate (sub raport valoric) au fost interzise[10] prin efectul special De donis et muneribus al Legii Cincia; sub sancţiunea nulităţii donaţiile cu privire la bunurile imobile (importante) trebuiau transcrise în registre publice - tabulae, acta publica. donaţia între soţi a fost interzisă[11].

--------------------------------------------------------------------------------

[1] În acest sens art. 971 C. civ prevede: în contractele ce au ca obiect transmiterea proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor…

[2] Pentru o privire comparativă a se vedea art. 938 din Codul civil francez care prevede expres că donaţia este perfectă din moment ce părţile au căzut de acord şi că proprietatea bunurilor dăruite se transmite fără ca tradiţiunea să fie necesară. Acest text nu este reprodus de legiuitorul nostru deoarece el nu face decât să consacre soluţia dreptului comun.

[3] A se vedea şi textul art. 1689 şi urm din Codul civil francez.

[4] Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil. Contracte speciale, vol. III, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 67.

[5] T.S. nr. 36/1958, în CD, 1958, p. 117 şi urm.

[6] Nici existenţa obligaţiei de raport al donaţiei nu afectează caracterul translativ de proprietate al contractului.

[7] Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 5789/2001, în Revista Dreptul nr. 6/2002, p. 214; Revista Curierul Judiciar nr. 4/2002, p. 45 şi urm.

[8] M. L. Belu Magdo, Notă la decizia nr. 1242/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, în Revista Studiu Universitatis Babes-Bolyai nr. 2/2000, p. 95.

[10] Până în secolul al IV-lea d. Cr.

[11] Până în anul 206 d. Cr. Această prevedere a fost preluată, sub diferite forme, şi de unele legiuiri civile moderne. De exemplu, art. 937 alin. 1 din C. civ. român, respectiv art. 1096 alin. 1 din Codul civil napoleonian.